Împlinim curând 33 de ani de la Revoluție. Timișoara, Tokes Laszlo, Europa Liberă, împușcături, miting la București, 100 de lei în plus, ”stați liniștiți la locurile voastre!”, baricada de la Inter, elicopter, televiziune, teroriști, 60 de mii de victime, genocid, pac-pac de Crăciun. Pentru ce-a urmat, recomand documentarul Recorder, ”30 de ani de democrație”.
Văzusem ce se întâmplase în URSS, Gorbaciov apăruse deja de câțiva ani cu ale lui perestroika și glasnost. Îl vedeam la TV Moscova (aveam antenă specială pentru fotbalul din cupele europene și de la turnee finale mondiale sau europene) și schimbarea era majoră. Îi mai văzusem pe Brejnev, Andropov și pe alți lideri kaghebiști. Gorbaciov venea cu zâmbet, cu dialog cu Vestul, cu glume cu Reagan, cu ieșire pe stradă, printre oameni. Cu ceea ce la noi avea să se cheme ”comunism cu față umană”.
Căzuse Zidul Berlinului. Căzuse Honecker în RDG, căzuse Jivkov în Bulgaria… cădeau toți, numai la noi nu se întâmpla nimic. Ne calificasem la Mondiale și dedicam calificarea celui de-al paișpelea congres, Ceaușescu reales. Eram ”strâns uniți în jurul Partidului”, atât de strâns încât simțeam că ne sufocăm.
Ni s-a schimbat tuturor viața când Dinescu și Caramitru au apărut la televizor. ”Dictatorul a fugit!” Am prins culoare-n obraji, am început să spunem, să gândim, să cerem, să facem. Inclusiv multe prostii. Dar asta-i altă poveste.
Ochii mei mari de puști în ultimul an de liceu încercau să cuprindă necunoscutul. Totul fusese predictibil până atunci, îți organizau alții viața. Acum aveam de ales. Și, la naiba, asta era atât de greu! Mi-am schimbat planurile pentru facultate și le-am adaptat la pasiunile mele. Lucru imposibil până atunci. Alții au plecat cu rulmenți la lstanbul și s-au întors cu blugi. S-au prins repede care-i treaba. Eu mi-am urmat visul: să scriu, să vorbesc și să comentez fotbal.
În zilele acelea de entuziasm ajuns la paroxism auzeam repetat un mesaj: tinerii, e timpul lor, pe ei trebuie să ne bazăm! Ei sunt ”neîntinați” de comunism, ei trebuie să ne ducă spre lumea liberă, spre democrație. Când ai aproape 18 ani… nu numai că-ți convine discursul, dar îl mai și crezi. Sigur că era doar un patetism ieftin, un slogan de păcălit prostimea.
Așa că am ales liniștea în Duminica Orbului cu peste 60 de procente. Iar puterea a rămas în mâna dinozaurilor. Fost ministru, fost prim-secretar, fost general intrat în dizgrație, dacă se poate kaghebist, și tot așa. Foștii de plan secund au ajuns democrații de prim-plan. Tinerii neîntinați mai aveau de așteptat. Și încă mai au.
După valul dinozaurilor înțelepți care au menținut stabilitatea în țară, mai cu o ghioagă, mai cu un furtișag, au apărut și tinerii. Dar nu cei neîntinați de comunism. Au apărut odraslele securiștilor și comuniștilor de ieri, biologice sau doar ideologice. Prin ideologie înțeleg principiul de bază: noi conducem, noi furăm. ”Ciocu’ mic, c-acum noi suntem la putere!” Unii cu școală pe-afară, cu diplome, cu tot ce trebuie. Dar și cu agenda făcută. The Show Must Go On.
De la genul Ion Iliescu și Oliviu Gherman am făcut ușor-ușor (pe naiba, chiar greu, foarte greu!) tranziția la genul Băsescu, Năstase și, apoi, Ponta. Pătrunzător blestem. Dacă cei mai în vârstă aveau o scuză minimă, un anume conservatorism emanat de frica de schimbare, ceilalți au propovăduit și au dus la culmi atinse de tușa perfecțiunii securismul-căpușă al vremurilor așa-zis democratice.
Recunosc, după aceea m-am resemnat și nu m-a mai interesat subiectul. Am votat, dar fără să-mi mai fac speranțe. Vorba lu’ nea Emi: ”Să nu ne facem iluzii ca să nu avem deziluzii!”
La toate astea m-a dus gândul după ce am văzut săptămâna trecută reprezentația puștilor de la FCSB la Botoșani, în Cupă. Tocmai când, vorba lui nea Mărin, ”nebunul din capul satului” a anunțat că vrea reduceri de buget pentru că ”academia” nu produce jucători, numiții Ducan, Ciobanu, Șerban, Pruteanu, Musi, Tudor, Gogescu, Stancovici, Vlăsceanu, Tănasă sau Radu se fac vinovați de jucat fotbal în repriza a doua de la Botoșani. Un fel de revoltă mută a tinerilor care vor să ajungă fotbaliști. Un fel de ”Nea Gigi, lasă-ne să creștem mari!”
Poate că revolta lor va avea ceva mai mult succes. În fotbal e puțin mai ușor decât în politică. Valoarea e mai evidentă iar potlogăriile, deși destule, se pot face mai greu atunci când interesul, victoria de pe teren, e comun. Poate că Gigi Becali nu va mai repeta greșeala de acum câțiva ani când a renunțat la o mulțime de echipe de copii și juniori pentru că îl costau prea mult. Iar acei copii și juniori, după ce-și făcuseră vise că vor juca într-o zi la echipa mare, au plecat în căutare de glorie la alte cluburi.
Dacă cei de acum vor ajunge sau nu la putere, adică la echipa națională și la turnee finale, vom vedea. Dacă nu ne pricepem să-i creștem, măcar să nu-i încurcăm prea mult.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER